Este fascinant cum, odată desprins de mediul urban, omul își pierde treptat conștiența metehnelor inoculate de oraș, atât în gândire, cât și în simțire. Astfel, omul urban, odată înconjurat de cadrul natural, se reîntregește cu valorile fundamentale – etice, morale și comportamentale – care au ajutat specia noastră, Homo sapiens, să evolueze și să ocupe locul dominant în lanțul trofic.
După ce am început urcarea spre Vârful Toaca din Munții Ceahlău, oamenii pe care i-am văzut în parcare au rămas în parcare, metaforic vorbind. Este fascinant să observi, un laitmotiv al turelor noastre, cum participanții duc cu ei bucuria de a se elibera de orice grijă, ca și cum singurul lor scop ar fi să urmeze poteca, să respire și să asculte liniștea pădurii.
Cerul stropșește cu o ploaie măruntă și rece. Banda roșie urmează poteca ce urcă susținut, până la Cabana Fântânele. Cabana, recent renovată, întâmpină vizitatorii cu un afiș care solicită utilizarea papucilor de unică folosință, o măsură ce păstrează gresia restaurantului impecabilă, dar poate stârni îngrijorări ecologice. Este o metodă eficientă, îmi spun, dar ecologistul din mine strâmbă din mustață. Cabana arată bine: este curată, mâncarea este bună, iar designul modern este bine dozat, fără să fie ostentativ. Totuși, îi lipsește personalitatea pe care o regăsim la Cabana Dochia – dar despre asta mai târziu, pentru că mai avem drum până la ea.
Ne zvântăm ce avem de zvântat, savurăm un ceai și o prăjitură, apoi ne continuăm urcarea. Zăpada este sporadică, dar, pe măsură ce luăm altitudine, începe să-și facă simțită prezența. Am ajuns „La Morminte”. Aici, deja simți, vezi și miroși iarna.
Poteca devine mai blândă. Lângă un loc de popas, un om de zăpadă pare că suferă – un simbol efemer al anotimpului. Traversăm poieni și păduri. Printre brazi și jnepeni înzăpeziți, Panaghia se înalță mândră spre nori, impunându-se vertical, asemenea unui monolit cules din Patagonia.
Ajungem la scarile ce urcă spre cel mai înant punct al Munților Ceahlău – Vârful Toaca. Cele 519 trepte ne urcă pe 101 metri diferență de nivel, până la „mansarda” Ceahlăului. Sus, înnorat. Legendarul apus se petrece dincolo de cortina de nori. Astăzi, spectacolul este privat, doar pentru cei de dincolo de nori. Vântul bate în rafale, aerul este rece, iar întunericul stă să cadă. Coborâm și noi.
La lumina frontalei, ajungem la Cabana Dochia. Atmosfera de aici este autentică, de cabană montană. Dochia are caracter și istorie. Dormim într-o cameră comună, câte 14. Și ce dacă? Imprumutăm o chitară de la cabanieri și, până la ora stingerii, cântăm, râdem, povestim și legăm prietenii sau le întărim pe cele existente.
A doua zi, după micul dejun, pornim înapoi spre mașini. Vântul a urlat toată noaptea ca o haită de lupi prin pădurile seculare. Dimineața, scot capul pe ușă și viscolul mă spală instant pe față, cu agresivitate. Ne echipăm, ne aliniem în monom și pornim. Vizibilitatea este scăzută, undeva la 10 metri. Zăpada viscolită se lovește de fețele noastre ca mii de ace și ne împunge precum o papusă voodoo. Trecem în siguranță de viscolul ce bate din nord-est, iar, odată ajunși la adăpostul pădurii, calmul atmosferic ne învăluie ca o plapumă pufoasă.
Coborâm prin pădure, pe un sol relativ înghețat și alunecos. Cine are, se echipează cu gheruțe; cine nu, merge cu grijă, dar toată lumea este pregătită.
Vedeți voi, omul singur nu supraviețuiește. Natura, prin toate provocările și frumusețile ei, ne învață să cooperăm, să împărțim resursele și să ne bazăm pe sprijinul celorlalți pentru a depăși dificultățile. Fie că ne oferim un ceai cald la adăpostul cabanei sau ne ajutăm reciproc să traversăm o porțiune alunecoasă, fiecare gest devine o lecție despre solidaritate. Cel mai frumos efect pe care natura îl oferă, prin cadrul său colectiv, societății este formarea comunităților. Oameni cu aceleași scopuri, motivați de principii similare, se adună într-un singur loc și colaborează armonios, ca un organism viu. Fiecare contribuție devine parte dintr-o experiență colectivă, o entitate de sine stătătoare care pulsează de energie și scop comun. Atâtea minți și suflete unite în fața adversităților, lucrând în armonie pentru un scop comun, creează o poveste colectivă care este pur și simplu magnif.
