Din multele drumeții și aventuri, cele mai dragi îmi rămân cele cu răsăritul și apusul soarelui.
Bun, neică, dar până să răsară soarele, mai trec niște ore și se mai întâmplă lucruri. Plecăm din Cluj în ziua de sâmbătă, ne întâlnim din toate colțurile țării, la ora 11, în Borșa, la baza Munților Rodnei. Pe la 11:30, începem urcarea. La stația meteo ne tragem sufletul, mâncăm din merinde și ne relaxăm până în jurul orei 15:30. Pornim apoi spre creastă. Ajunși la lacul Iezerul Pietrosului, ne oprim câteva minute bune, căci suprafața lacului este ca o oglindă. Cinci-zece centimetri de gheață, suficientă să-mi susțină uscăţimea. Normal că pășim pe lacul înghețat! Eu mă opresc acolo unde apa nu are mai mult de 60 cm adâncime. Nu pentru că aș fi grijuliu și preventiv, ci pentru că mi-e, totuși, puțin târşă. Pășesc precaut, ca o vacă traversând un canion pe un fir de mătase în timp ce-şi alăptează mânzul.
În urma noastră rămâne lacul înghețat, iar în fața noastră, urcarea abruptă spre creastă. Deși intimidantă la prima vedere, panta este abruptă, dar șerpuiește lin până în creastă. Ajunși sus, începem să resimțim vântul și răcoarea crepusculului.
„Apusul nuclear”. Coboram la lumina frontalei.
4:30. Traseul este același. Roșu, galben și albastru cât vezi cu ochii. “Am zărit lumina pe pământ și m-am născut și eu să văd ce mai faceți”, spune Marin Sorescu.
Din multele drumeții și aventuri, cele mai dragi îmi rămân cele cu răsăritul și apusul soarelui. Spectacolul este bine cunoscut: culori vii, saturate, aproape ireale, o atmosferă curată și rece, și peisaje de imortalizat și scoase la licitație. Nimic nou sub soare. Desigur, doar pentru aceste momente merită tot efortul, însă, pe lângă ele, fiecare răsărit și apus îmi amintesc de viață. Îmi amintesc că, sub piele, carne și coaste, un organ se contractă și se relaxează, ținându-mă în viață. Viața – cel mai frumos și important lucru pe care îl avem, dar de care suntem atât de obișnuiți, încât uităm de ea, ca de orice alt lucru pe care îl credem de la sine înțeles. Ei bine, dragilor, nu știu despre voi, dar când văd mingea aceea roșie ridicându-se de după orizont, știu că m-am trezit și astăzi și că am toată ziua la dispoziție să mă bucur de viață și să-i iubesc pe cei ce-mi sunt atât de dragi. Am deschis ochii și trăiesc.
Bun, neică, dar până să răsară soarele, mai trec niște ore și se mai întâmplă lucruri.
Plecăm din Cluj în ziua de sâmbătă, ne întâlnim din toate colțurile țării, la ora 11, în Borșa, la baza Munților Rodnei. Pe la 11:30, începem drumeția. Recunosc, urcarea până la stația meteo mi s-a părut stătută, dar, la urma urmei, suntem în natură, și asta o face să merite. Oricum, altfel nu se poate, dacă vrem să ajungem în creastă. Urcăm aproximativ două ore până la stația meteo. Ce să vă spun, vreme bună, vorbă și pas. La stația meteo ne tragem sufletul, mâncăm din merinde și ne relaxăm până în jurul orei 15:30. Pornim apoi spre creastă. Ajunși la lacul Iezerul Pietrosului, ne oprim câteva minute bune, căci suprafața lacului este ca o oglindă. Cinci-zece centimetri de gheață, suficientă să-mi susțină uscăţimea. Normal că pășim pe lacul înghețat! Eu mă opresc acolo unde apa nu are mai mult de 60 cm adâncime. Nu pentru că aș fi grijuliu și preventiv, ci pentru că mi-e, totuși, puțin târşă. Nu sar, nu alerg, pășesc precaut, ca o vacă traversând un canion pe un fir de mătase în timp ce-şi alăptează mânzul. Mă uit în jur și văd că și ceilalți fac la fel. Ceilalți, adică Vio, Alex și George, iar restul ne privesc din tribune, fără a-și încredința siguranța unei palme de gheață – și bine fac. Secvența aceasta, pe lacul înghețat, îmi amintește de patinele mamei mele din copilărie, găsite cu ani în urmă în beciul bunicilor. Îmi povestea cum obișnuia să patineze pe Lacul Buta, în Munții Retezat.
În urma noastră rămâne lacul înghețat, iar în fața noastră, urcarea abruptă spre creastă. Deși intimidantă la prima vedere, panta este abruptă, dar șerpuiește lin până în creastă. Ajunși sus, începem să resimțim vântul și răcoarea crepusculului. Ajungem la timp pe cel mai înalt vârf din Carpații Orientali, Pietrosul Rodnei. Cerul este brăzdat de câțiva nori subțiri. Minutele trec, iar soarele începe să-și producă magia. Cerul se colorează, norii se înroșesc, ceața curge prin văi. Am stat pe vârf câteva minute bune, vreo 30, dacă nu mai mult, iar pe finalul apusului, frigul și întunericul au început să ne măture la vale. Am rămas ultimul pentru câteva fotografii, iar la nici cinci minute după ce toată lumea a pornit înapoi, cerul s-a colorat într-un sângeriu nebun. L-am numit “Apus nuclear”. Cea mai frumoasă parte a apusului s-a petrecut atunci.
Am coborât cu toții la lumina frontalelor. A doua zi ne aștepta răsăritul. 4:30. Sună alarma. A lătrat şi câinele venirea într-un ceas bun a omului pe piscurile Rodnei. Ne-am trezit. Am dormit bine. George face cafea la oalăăă. O bem rapid. Arunc în rucsac ce-mi iau pe vârf și plecăm. Traseul este același. Nu ne mai oprim la Iezer, căci suntem puțin în întârziere. Înainte de urcarea spre creastă, mă gândesc să fac o expunere lungă, surprinzând zigzag-ul făcut de frontalele grupului până sus. Declanșez cu o expunere de 15 minute. Vântul bate mai tare decât ieri. Trec cele 15 minute, iar grupul este deja pe ultima porțiune de urcare, la cinci minute de ieșirea în creastă. Cerul începe să se înroșească ușor, anunțând răsăritul. Trebuie să ajung sus înainte ca cel mai frumos și colorat moment al zilei să dispară pentru încă 24 de ore. Cea mai frumoasă parte a răsăritului este cu 15 minute înainte ca soarele să se arate de după orizont. Alerg.Eh alerg… merg repede. Îi ajung pe toți, înainte ca ei să iasă în creastă. Sunt roșu ca semaforul, dar respir bine. Trec pe lângă toată lumea. Sunt convins că George, care a plecat primul cu cei mai voinici și nerăbdători, a ajuns deja pe vârf. Ies în creastă și raportez prin stație, iar el spune că mai au puțin până-n vârf. Mă panichez că voi rata răsăritul fără o fotografie și pendulez între a rămâne acolo sau a urca. Calculez că ajung în cinci minute. Plec. Ajuns acolo, sunt surprins că nu e nimeni. Puteam să jur că o parte din grup a ajuns deja. În urmă se vede o mică lumină de frontală. Mda… În graba mea, am trecut pe lângă toată lumea fără să-mi dau seama. E perfect. Scot trepiedul și camera, iar cerul pentru care am venit este tot acolo. Culorile sunt fenomenale. Roșu, galben și albastru cât vezi cu ochii, colorează orizontul dinspre Ucraina. Acesta a fost momentul magic, căci după ce a ieșit soarele, contrastele prea puternice au anulat magia.
Răsăritul și apusul sunt mereu la fel și, totuși, diferite. Anul acesta am surprins câteva absolut speciale: răsăritul pe Vârful Peleaga și apusul pe Judele, în Retezat, sau apusul incredibil din Godeanu, iar acum, în Rodnei.
Când noaptea se face zi, iar ziua noapte, când vezi natura celebrând măreț trecerea timpului, nu te simți important? Important doar pentru că exiști? Că ai șansa să te bucuri de natură și de jocurile ei și de cei dragi din jur? Norocos. Binecuvântat, pentru că dintre toți cei ce nu s-au născut și nu se vor naște vreodată, tu ești excepția.
Privim soarele cum răsare de după Vârful Ineu. „Am zărit lumina pe pământ și m-am născut și eu să văd ce mai faceți”, spune Marin Sorescu.
